Intoarcere la origini

Şi, cu o lovitură de palmă, cu un elegant gest de uitare, el a lăsat în urmă toată nebunia şi incertitudinea. S-a ridicat, a privit statuia şi porumbeii care au numit-o (şi încă o numesc) casă. A studiat o porţiune de piatră cubică. „Oare câtă sudoare, cât sânge s-ar fi scurs pe un singur bloc de piatră dacă ar fi fost confecţionat acum 2000 de ani? Sub soarele arzător, de cele mai multe ori fără un strop de apă, acei oameni erau promotorii aşa-zisei civilizaţii. Într-un fel pot fi asemuiţi cu uriaşa maşină de propagandă nemţească a perioadei Germaniei naziste”.
Andrei şi-a pus ochelarii pe ochi, şapca în cap şi dopurile muzicale în urechi. Se îndrepta cu paşi de furnică înspre locul favorit al copilăriei lui. Un mers domol, puţin lăbărţat aş putea spune; este considerat de mulţi drept omul care se descompune atunci când păşeşte.
Însă Andrei a ajuns la nepăsare. Numai el şi, bineînţeles eu, naratorul, ştim cât de mult a încercat să-şi uniformizeze pasul, să-şi îndrepte spatele, să-şi prindă din mers membrele ataşate de trunchi cu aţă ieftină. Ciudat este că, într-un timp, a reuşit. Şi când a reuşit, s-a culcat pe o ureche. Credea că nu mai trebuie să-şi calculeze fiecare pas şi să-şi vizualizeze fiecare mişcare a braţelor lui slăbuţe, a picioarelor musculoase în raport cu celelalte părţi anatomice.
Folosind logica umană, putem deduce cu un minim de efort intelectual că el a eşuat lamentabil. Dar viaţa merge înainte.
„Îmi aduc aminte de acum vreo 12 ani. Părinţii mei, pe atunci tineri, plini de viaţă, cu podoaba capilară neatinsă de fulgii de nea ai bătrâneţii, m-au dus la un parc de distracţii. Întâlnirea mea cu caruselele acelea cu lanţuri ruginite, maşinuţele electrice au produs o secreţie anormală de serotonină si adrenalină. Eram atât de entuziasmat încât aş fi vrut să le încerc pe toate. Până la urmă am încercat doar maşinuţele. Atât a trebuit să stau la coadă la bilete încât n-am mai apucat să mă dau pe alte aparate. Şi părinţii mei m-au dus acasă”.
Pe poteca proaspăt plouată, el păşea molcom. Simţea aroma oraşului, plumbul, aglomeraţia, claxoane. Până când nu le-a mai simţit. Plumbul a fost înlocuit de miros de usturoi sălbatic. Aglomeraţia s-a transformat în Linişte. Claxonul masinii – ciripit de vrăbiuţă şi bătaie de ciocănitoare. Eroul nostru n-a mai fost prin aceste locuri de ani buni. „Ah, uite copacul în care mă căţăram. Insemnele mele în trunchiul acestuia. Ana+Andrei=LOVE. Doamne, ce mic eram când am furat briceagul tatălui meu şi am mutilat pomul”.
Avea el un loc secret în acea oază de verdeaţă, bine-ascuns de privirile indiscrete ale trecătorilor. O bancuţă. Mă rog, băncuţă e mult spus. Mai degrabă o adunătură de lemne pe care te puteai aşeza fără o teamă prea mare că furnicile s-ar putea înfrupta în voie din tine. A decis să pornească înspre acel loc.
„Nu, nu! Unde-mi este băncuţa?! AICI era acum câţiva ani. Sigur a luat-o cineva să o pună pe focul de la cazanul de făcut ţuică. Idioţii. Nu ştiu ei ce a însemnat banca aceea pentru mine. Prima ţigare, primul sărut, locuri de întâlnire între mine şi Ana. Idioţii!”.
Andrei s-a aşezat pe locul unde era acea băncuţă. A rămas acolo preţ de câteva ore ...