Intoarcerea clepsidrei

Esti în fata unei oglinzi. Te vezi pe tine asa cum esti tu în realitate: plin de riduri, chel si cu pielea zbârcita. Cele putine fire de par care înca nu au abandonat cauza pierduta de a se tine cu dintii de scalpul tau si-au pierdut culoarea de altadata si au cedat, albind în cele din urma. Nasul ti s-a marit. Dar tu nu observi asta. O viata întreaga te-ai privit în oglinda. Nu, tu nu te-ai schimbat aproape deloc din tinerete. Sau ... ?
Iei o fotografie veche. Da, e alb-negru. Asa erau vremurile. Nu îti permiteai o fotografie color. Prea mult timp s-a scurs. Abia acum vezi diferentele. Începi sa te vezi într-adevarata-ti natura. Nimic din ceea ce erai odata nu mai e la fel. Stai ... Parca ochii. Oh, da. Ochii. Înca mai e ceva cu ei. Sunt aceeasi ca aceia de pe pelicula. Sclipirea nu ti-ai pierdut-o. Te privesti din nou în ansamblu. Eh, ce mai conteaza ca ochii tai au ramas neschimbati. Tu esti de nerecunoscut.
Se trezeste sotia ta. Desi sunteti împreuna de mai bine de o treime de veac, te uiti la ea si n-o recunosti. "Cine-i ramolita asta cu iz de menajera?", te întrebi în sine. Înca într-o pereche de pijamale parca la fel de vechi precum apartamentul periferic în care traiesti, îti face o cafea cu aceeasi dragoste cu care ti-o pregatea în prima dimineata dupa prima noapte petrecuta împreuna cu ea.
Între timp, ai schimbat putin peisajul. Oglinda, altadata folosita la o scurta pieptanatura sau în încercarea ta de a îndeparta cât mai multe fire de par de pe fata cu cât mai putine taieturi te îngrozeste. Te sperii de tine, pleci din fata ei. Cu pasi marunti te îndrepti spre piesa centrala de mobila a bucatariei tale - masa. Te uiti pe peretii care poarta mireasma cât si putoarea tuturor mâncarurilor facute în ultimii 4 ani si jumatate, de când n-au mai pupat plapuma noua alba. Îti aprinzi o tigara, cum faci dealtfel în fiecare dimineata. Doar ca de data asta totul capata o alta semnificatie. Contribui cu fiecare pufaitura din tutunul tau fin la galbenirea peretilor. A încetat sa-ti pese.
Sotia îti pune cafeaua în fata ochilor tai. "Multumesc", îi spui tu cu un sictir în voce, desi voiai s-o înjuri ca ti-a întrerupt momentul de holbare pe pereti si încercarea de a crea o harta mintala detaliata a fiecarei urme de mâncare de pe ei. Savurezi tigara, o stingi. Începe tusea. O ignori. Te minti în continuare ca nu e nimic în neregula cu tine, ai racit. Si tu stii ca o viata întreaga de neglijari si-au pus amprenta asupra învelisului tau. Ce mai conteaza acum? Mai ai putin pâna la pensionare. Înca un an, 8 luni si 15 zile. Doar 592 de zile. Înca putin si te vei simti din nou ca un copil în vacanta de vara. Doar ca de data aceasta, dorintele ti se vor împlini: vacanta va dura o vesnicie. Sau, ma rog, cât ti-a mai ramas din vesnicie; nu foarte mult având în vedere starea corpului tau.
Fabrica la care lucrezi de o viata te considera un fel de mascota. Ai facut parte din colectiv înca de la deschidere. Esti cel mai vârstnic si totodata cel mai vechi în meserie. Dar tot la stadiul de muncitor esti. N-ai reusit sa avansezi în functie. Nu ai fost activist de partid pe vremea Ciuruitului iar partidele de acum ti se par fara nicio noima. Poate acesta e motivul pentru care ai ramas cocosat de munca iar altul cu mai putin de un sfert din experienta ta a ajuns sa-ti ordone.
Poate de-asta casa îti arata asa cum îti arata. Într-un fel, seamana cu tine, vechi, plin de cratere, crapaturi si pete.
Copilul tau vine înspre bucatarie. S-a trezit. Normal, e zi de scoala. Cu o veritabila scârba-n masele îti da o "'Neata". Dar pe mama lui o saruta pe obraz. Nu, nu esti în stare sa te analizezi si sa-ti dai seama cât ai gresit fata de el. Crezi ca el are o problema, nu tu. De ce ai avea tu una? Dai bani în casa (câti sunt si aceea). Ar trebui sa fie multumit, nu sa ma desconsidere.
Dar vezi ceva în el ce nu ai mai vazut pâna acum. Te uiti atent. Parul ti se scoala pe tot corpul. Ochii sunt ai tai ...