Phoebus-Apollo

Înc-o dimineata, ma rog, impropriu spus dimineata, în care te trezesti pleoscaind. O tuse seaca da tonul întregii zile. Mâna ti-o întinzi instinctual dupa sticla de suc proptita pe capul patului. Surpriza consta în faptul ca simti o diferenta între greutatea pe care sperai s-o aiba sticla si greutatea ei actuala. Ai ramas fara îndulcitorul de culoare neagra. Asta e, te multumesti si cu un delicios sirop de apa minerala de la chiuveta. Dupa prima înghititura vei simti cu adevarat ce-nseamna heavy metal. Iei telefonul în mâna. Ochii îti cauta ceasul pe ecranul luminat. Cascatul puternic si ochii de-abia tinuti deschisi semnaleaza un format de genul 9:xx sau cel mult 10:xx. Surpriza. E trecut de ora 12. Ah, iar ai dormit prea mult. Ar trebui sa-ti reglezi somnul. "Eh, acum e vacanta. Daca nu acum, atunci când?", îti spui în gând.
Cu picioarele înca paralizate de confortul patului si cu mintea încetosata în visul din care sperai sa nu te trezesti, pasesti înspre bucatarie. Te pui la masa. Tigarile nu îti sunt la îndemâna. La naiba. Fiecare miscare se poate compara cu încercarea de a trage dupa tine un bloc de piatra al Piramidei Lui Kheops din Egipt. Nu e cel mai bun sport de facut dimineata. Îti iei tigarile si te asezi din nou la masa. Norocosule, ai chibriturile lânga tine. Esti scutit de înc-o deplasare sisifica. Cu satisfactia pe care o are un cocalar care da "muzica" tare la 7 dimineata, când trebuie sa plece la carat moloz, tu zâmbesti. Mission accomplished. Eh, ce bine ar merge acum macar un pahar din licoarea aceea neagra cu un strop de lamâie lânga tigara asta. Fumezi tigara. Ti-e sete. Aventurându-te la înc-o gura din minunata apa locala, special livrata la adresa ta pe tevi, îti dai seama ca va trebui sa înfrunti pericolul scarilor blocului. Te îmbraci, lejer bineînteles. Te scotocesti prin buzunare dupa ultimii tai bani. 1 leu, 2 lei si 1, 2, 3, 4, 5, 6. 2 lei si 60 de bani. Mai putin decât te-ai fi asteptat. "Noroc ca mai am tigari", rostesti satisfacut în timp ce îti inspectezi podoaba capilara, pregatind-o de aer proaspat.
Slapii-n picioare, usa încuiata. Hai, nu mai e mult. Ce e mai greu a trecut. Asa, acum un picior jos, celalalt mai în jos. Repeti de opt ori, dupa aceea o iei de la capat; si tot asa pâna ajungi în dreptul unei usi masive pe care o vei deschide. Afara, te izbeste din plin lumina soarelui, precum si caldura dogoritoare. Protejat fiind în coaja ta de nuca, nu ti-ai fi dat seama ca poti praji oua pe asfalt. Bucura-te ca n-ai mult de mers. Ajuns în magazin, pui mâna pe cea mai ieftina sticla din sucul tau preferat, Pespi Twsit la gramajul cel mai mic - 0,5 litri. "Pespi sa fie, îmi ajunge", te încurajezi. Pe strada, aceleasi fete, aceeasi oameni bronzati stând si multumind lui Phoebus-Apollo, Helios sau lui Hyperion, cum l-or numi ei. Cu burtile la vedere, cu privirea tâmpa cu care te inspecteaza când treci pe lânga ei, cautând o ocazie de a te aborda si a-ti transforma ultimii tai banuti în profitul propriu. Dar tu esti mult prea obisnuit cu asa ceva. Îi ignori. Treci mai departe. Ce stiu ei, doar sa se comporte ca niste lipitori. Spre deosebire de altii, esti nascut în locurile astea. Putine lucruri mai ajung sa te surprinda când vine vorba de ei.
Îti cauti cheile, deschizi apartamentul, te pui la masa si-ti torni un pahar de suc. Îti aprinzi o tigara. Pacat ca n-aveai acest minunat lichid la prima tigara a diminetii ...

Intoarcerea clepsidrei

Esti în fata unei oglinzi. Te vezi pe tine asa cum esti tu în realitate: plin de riduri, chel si cu pielea zbârcita. Cele putine fire de par care înca nu au abandonat cauza pierduta de a se tine cu dintii de scalpul tau si-au pierdut culoarea de altadata si au cedat, albind în cele din urma. Nasul ti s-a marit. Dar tu nu observi asta. O viata întreaga te-ai privit în oglinda. Nu, tu nu te-ai schimbat aproape deloc din tinerete. Sau ... ?
Iei o fotografie veche. Da, e alb-negru. Asa erau vremurile. Nu îti permiteai o fotografie color. Prea mult timp s-a scurs. Abia acum vezi diferentele. Începi sa te vezi într-adevarata-ti natura. Nimic din ceea ce erai odata nu mai e la fel. Stai ... Parca ochii. Oh, da. Ochii. Înca mai e ceva cu ei. Sunt aceeasi ca aceia de pe pelicula. Sclipirea nu ti-ai pierdut-o. Te privesti din nou în ansamblu. Eh, ce mai conteaza ca ochii tai au ramas neschimbati. Tu esti de nerecunoscut.
Se trezeste sotia ta. Desi sunteti împreuna de mai bine de o treime de veac, te uiti la ea si n-o recunosti. "Cine-i ramolita asta cu iz de menajera?", te întrebi în sine. Înca într-o pereche de pijamale parca la fel de vechi precum apartamentul periferic în care traiesti, îti face o cafea cu aceeasi dragoste cu care ti-o pregatea în prima dimineata dupa prima noapte petrecuta împreuna cu ea.
Între timp, ai schimbat putin peisajul. Oglinda, altadata folosita la o scurta pieptanatura sau în încercarea ta de a îndeparta cât mai multe fire de par de pe fata cu cât mai putine taieturi te îngrozeste. Te sperii de tine, pleci din fata ei. Cu pasi marunti te îndrepti spre piesa centrala de mobila a bucatariei tale - masa. Te uiti pe peretii care poarta mireasma cât si putoarea tuturor mâncarurilor facute în ultimii 4 ani si jumatate, de când n-au mai pupat plapuma noua alba. Îti aprinzi o tigara, cum faci dealtfel în fiecare dimineata. Doar ca de data asta totul capata o alta semnificatie. Contribui cu fiecare pufaitura din tutunul tau fin la galbenirea peretilor. A încetat sa-ti pese.
Sotia îti pune cafeaua în fata ochilor tai. "Multumesc", îi spui tu cu un sictir în voce, desi voiai s-o înjuri ca ti-a întrerupt momentul de holbare pe pereti si încercarea de a crea o harta mintala detaliata a fiecarei urme de mâncare de pe ei. Savurezi tigara, o stingi. Începe tusea. O ignori. Te minti în continuare ca nu e nimic în neregula cu tine, ai racit. Si tu stii ca o viata întreaga de neglijari si-au pus amprenta asupra învelisului tau. Ce mai conteaza acum? Mai ai putin pâna la pensionare. Înca un an, 8 luni si 15 zile. Doar 592 de zile. Înca putin si te vei simti din nou ca un copil în vacanta de vara. Doar ca de data aceasta, dorintele ti se vor împlini: vacanta va dura o vesnicie. Sau, ma rog, cât ti-a mai ramas din vesnicie; nu foarte mult având în vedere starea corpului tau.
Fabrica la care lucrezi de o viata te considera un fel de mascota. Ai facut parte din colectiv înca de la deschidere. Esti cel mai vârstnic si totodata cel mai vechi în meserie. Dar tot la stadiul de muncitor esti. N-ai reusit sa avansezi în functie. Nu ai fost activist de partid pe vremea Ciuruitului iar partidele de acum ti se par fara nicio noima. Poate acesta e motivul pentru care ai ramas cocosat de munca iar altul cu mai putin de un sfert din experienta ta a ajuns sa-ti ordone.
Poate de-asta casa îti arata asa cum îti arata. Într-un fel, seamana cu tine, vechi, plin de cratere, crapaturi si pete.
Copilul tau vine înspre bucatarie. S-a trezit. Normal, e zi de scoala. Cu o veritabila scârba-n masele îti da o "'Neata". Dar pe mama lui o saruta pe obraz. Nu, nu esti în stare sa te analizezi si sa-ti dai seama cât ai gresit fata de el. Crezi ca el are o problema, nu tu. De ce ai avea tu una? Dai bani în casa (câti sunt si aceea). Ar trebui sa fie multumit, nu sa ma desconsidere.
Dar vezi ceva în el ce nu ai mai vazut pâna acum. Te uiti atent. Parul ti se scoala pe tot corpul. Ochii sunt ai tai ...

ejaculare etnica

Cu ce aş putea să încep un blog? Sincer, habar n-am. Convenţii peste convenţii.
Discriminarea este un subiect la ordinea zilei. A fost şi va fi în continuare, oricât de aprigă va fi lupta împotriva ei. Întotdeauna va exista un anumit grup de oameni care îşi pun eşecul pe seama unui anumit grup etnic sau care pur şi simplu cataloghează alţi oameni deoarece lor le e mai uşor să-şi verse frustrarea pe un anumit grup decât pe anumiţi indivizi din acel grup.
Să luăm o anumită situaţie. Ţiganii. Hoţi, violatori etc. Oare chiar toţi? Hm ... Dacă am spune că toţi ţiganii sunt aşa, ce ar opri un italian să spună că toţi românii sunt hoţi şi violatori? Aţi putea spune că doar ţiganii sunt aşa, românii din Italia fiind cinstiţi. Departe de adevăr. E plin de români şi nu doar de ţigani. Ah, nu toţi dar marea majoritate sunt aşa? De ce ai crede că marea majoritate? Poate din cauză că interacţionezi mai mult cu acea parte a acelui grup etnic şi pentru că doar ei ies în faţă, în evidenţă.
Sincer, eu admir foarte mult ţiganii care rămân la tradiţii, aşa numiţii ţigani de mătase. Îi admir pentru că au puterea de a se mândri că sunt ţigani într-o lume care-i judecă în permanenţă. Îi admir pentru că, deşi toţi aruncă cu noroi în ei, rezistă şi duc tradiţia mai departe. Îi admir pentru că ei sunt ţiganii care încalcă imaginea de ansamblu pe care societatea o are în legătură cu ei.
Ce fel de umanitate mai avem noi înăuntru dacă ne clasificăm ca pe nişte vaci, în funcţie de cât lapte dau. Ce ne diferenţează de animale dacă reducem totul la alb şi negru, la el şi eu, la români şi ţigani sau la români şi unguri.
Am făcut română cu o unguroaică. Şi ce dacă? Doar după nume ţi-ai fi dat seama. Cred că vorbea româneşte mai bine decât o samă de oameni citiţi la un loc. Era un fel de DEX ambulant. Deci, înc-odată un contraexemplu pentru oamenii de gen "ungurii ăia nu vorbesc corect". Şi v-as mai putea o grămadă de exemple în cazul ăsta.
Oare refuzăm să-i vedem ca pe nişte fiinţe umane şi ne batem in piept spunând că suntem mai buni? Suntem noi noua rasă ariană, superioară tuturor? Neah. Suntem nişte oameni cu cap pe umeri doar să nu plouă-n gât.